De ce au licuricii felinare?
Poveste de noapte bună
– Serile de vară sunt cu adevărat minunate, spuse Melc bucuros că în sfârșit a reușit să-și adune toți prietenii în jurul focului de tabără.
Toată ziua și-au petrecut-o în poiana din mijlocul pădurii, iar acum se bucurau de liniștea serii. Un cer înstelat le fura din când în când privirile dar cântecul greierilor îi trezeau din visare.
– Și mie îmi plac, răspunse Riki în timp ce mai punea un lemn în focul ce mocnea. Dar cel mai mult îmi place când ne chinuim să aprindem focul ca acum câteva minute, chicoti el. Dacă nu ne ajuta Furnicuța cu vreascurile, cine știe cât ne-am mai fi străduit!
– Oricând bucuroasă să fiu de ajutor, rosti micuța lor prietenă cu sinceritate
În depărtare, mici luminițe se jucau și pluteau prin aer, printre copaci, ca o ploaie de stele. Zburau în sus și-n jos, împreună sau despărțindu-se și intersectându-se, ca un praf magic din bagheta fermecată a unei zâne.
– Priviți! spuse Rina încântată de spectacolul la care asista. Sunt licuricii! S-au întors în pădurea noastră… nici nu-mi amintesc de când nu i-am mai văzut!
Țânțărel, mai glumeț din fire, făcu niște tumbe în aer, încercând să imită dansul lor. Nici o dâră de lumină nu lăsă însă în urma lui.
– Voi v-ați gândit oare, de ce licuricii au felinare?!? se întrebă Tânțărel, curios să afle ce spun și ceilalți
– Hmm..e ciudat că tu le numești felinare..zise Riki. Eu le numesc lămpi, dar cred ca până la urma e același lucru
– Iar eu le numesc scântei, zise Melc care manevra un băț lung în jarul roșiatic
– Iar eu cred ca voi aveți o imaginație tare bogata, râse Rina care citise despre licurici și știa o grămadă de lucruri interesante.
– În primul rând vreau să vă spun că nu toți licuricii luminează, noi avem noroc că în pădurea noastră avem astfel de licurici și în al doilea rând acele scântei sau lămpi sau felinare cum le numiți voi sunt de fapt semnale luminoase. Așa comunică între ei licuricii și se găsesc cu ușurință.
Toate privirile erau acum îndreptate spre licuricii jucăuși care luminau întreaga poiană, mai ceva ca focul care abia avea ce să mai ardă. Când focul se stinse și felinarele zburătoare plecară la culcare, adormiră și prietenii noștri. În întunericul nopții, doar luna și stelele mai străluceau acum.
Și pentru că este timpul să dormim și noi, vă spun așa:
Cu ochii somnoroși și pleoapele grele, tiptil, tiptil…pe vârful picioarelor, să nu trezim pe nimeni, mergem și noi la culcare.
Iar dacă pe strada voastră la ceas de seară vedeți un felinar aprins, să nu uitați că și pădurea are felinarele ei, licuricii!
– Serile de vară sunt cu adevărat minunate, spuse Melc bucuros că în sfârșit a reușit să-și adune toți prietenii în jurul focului de tabără.
Toată ziua și-au petrecut-o în poiana din mijlocul pădurii, iar acum se bucurau de liniștea serii. Un cer înstelat le fura din când în când privirile dar cântecul greierilor îi trezeau din visare.
– Și mie îmi plac, răspunse Riki în timp ce mai punea un lemn în focul ce mocnea. Dar cel mai mult îmi place când ne chinuim să aprindem focul ca acum câteva minute, chicoti el. Dacă nu ne ajuta Furnicuța cu vreascurile, cine știe cât ne-am mai fi străduit!
– Oricând bucuroasă să fiu de ajutor, rosti micuța lor prietenă cu sinceritate
În depărtare, mici luminițe se jucau și pluteau prin aer, printre copaci, ca o ploaie de stele. Zburau în sus și-n jos, împreună sau despărțindu-se și intersectându-se, ca un praf magic din bagheta fermecată a unei zâne.
– Priviți! spuse Rina încântată de spectacolul la care asista. Sunt licuricii! S-au întors în pădurea noastră… nici nu-mi amintesc de când nu i-am mai văzut!
Țânțărel, mai glumeț din fire, făcu niște tumbe în aer, încercând să imită dansul lor. Nici o dâră de lumină nu lăsă însă în urma lui.
– Voi v-ați gândit oare, de ce licuricii au felinare?!? se întrebă Tânțărel, curios să afle ce spun și ceilalți
– Hmm..e ciudat că tu le numești felinare..zise Riki. Eu le numesc lămpi, dar cred ca până la urma e același lucru
– Iar eu le numesc scântei, zise Melc care manevra un băț lung în jarul roșiatic
– Iar eu cred ca voi aveți o imaginație tare bogata, râse Rina care citise despre licurici și știa o grămadă de lucruri interesante.
– În primul rând vreau să vă spun că nu toți licuricii luminează, noi avem noroc că în pădurea noastră avem astfel de licurici și în al doilea rând acele scântei sau lămpi sau felinare cum le numiți voi sunt de fapt semnale luminoase. Așa comunică între ei licuricii și se găsesc cu ușurință.
Toate privirile erau acum îndreptate spre licuricii jucăuși care luminau întreaga poiană, mai ceva ca focul care abia avea ce să mai ardă. Când focul se stinse și felinarele zburătoare plecară la culcare, adormiră și prietenii noștri. În întunericul nopții, doar luna și stelele mai străluceau acum.
Și pentru că este timpul să dormim și noi, vă spun așa:
Cu ochii somnoroși și pleoapele grele, tiptil, tiptil…pe vârful picioarelor, să nu trezim pe nimeni, mergem și noi la culcare.
Iar dacă pe strada voastră la ceas de seară vedeți un felinar aprins, să nu uitați că și pădurea are felinarele ei, licuricii!
✨ ✨ ✨